[Șerban Stănescu]

Ce îmi face rău când îmi lipsește (2)

    Șocul Adevărului

    Unul dintre Adevărurile pe care l-am aflat despre mine și care m-a zdruncinat, este că pe măsură ce trece timpul, răspunsurile la întrebarea aceasta, "Ce îmi place să fac?", se tot înmulțesc...
    Acum, dacă avem un dram de responsabilitate, de respect față de sine, atunci când ne trecem în revistă viața, descoperim clar că, de-a lungul anilor, am avut nenumărate pasiuni și preocupări care, la vremea respectivă, ne acopereau tot orizontul. Erau... "Pasiunea vieții mele". Care pasiune, între timp, s-a schimbat cu o alta și iar cu o alta și tot așa.
    În cazul meu de exemplu, a fost pasiunea pentru electronică. Am ajuns la defunctul astăzi "Palatul Pionierilor", la cercul "Electronică și Calculatoare". Asta, se întâmpla prin 1970. A urmat apoi chimia. Asta s-a materializat ceva mai vizibil: am absolvit Liceul Industrial de Chimie nr. 2 la vremea aceea, devenit apoi succesiv "Liceul Industrial nr. 5" și în vremea din urmă, "Liceul Industrial Costin D. Nenițescu", în amintirea savantului.
    După liceu, am mers la Universitatea Politehnică București, pe atunci "Institulul Politehnic", la facultatea de Tehnologie Chimică Organică ("TCO").
    Aici, după o dezamăgire cruntă, cauzată în mare parte de așteptările mele disproporționate în raport cu Realitatea numită "Inginerie Chimică", cariera mea și în bună parte pasiunea mea pentru chimie, s-au frânt. Am abandonat facultatea, ascunzându-mă în dosul rezultatelor slabe la Matematică și fizică. "Am picat, asta e!". Am pierdul anul "la zi" și am apucat pe o altă traiectorie în viață: am mers "în producție", să văd cu ochii mei cum se câștigă banii. Lecțiile s-au dovedit a fi necesare, mare parte din narațiunile înghițite pe nemestecate de la cei din jur s-au prăbușit și m-am trezit în fața multor întrebări fără răspuns, care pot fi concentrate într-o singură întrebare:

    "Cine sunt eu?"

    Iar Adevărul care se întrezărea, era extrem de departe de a fi ușor de acceptat și de suportat: UN NIMENI. Un mediocru, un oarecare, din masa de oarecare, acea masă despre care vorbește Gustave LeBon, în cartea "Psihologia mulțimilor".

    Încotro să o apuc?
    Cum să îmi câștig existența?

    Munca în fabrică, am ajuns destul de repede să înțeleg, mă făcea să mă plafonez, să mă abruzizez, să mă dezumanizez. Pe termen lung, aș fi ajuns să lupt pentru supraviețuire cu orice preț.
Atunci cred că mi-am pus pentru prima oară, dintr-o altă perspectivă, întrebarea:

    "Ce îmi place să fac?"

    Reformulând mai nuanțat, sună cam așa:

    "Cum pot să îmi câștig existența, făcând ceva care să îmi placă?"

    Asta, este una dintre cele mai perfide capcane de care este împânzită Dezvoltarea Personală: "Să fac ceva care să îmi placă!"
    Aici, pornim de la premisa idilică dar total falsă că, odată ce am găsit "pasiunea vieții mele", toate necazurile și greutățile dispar.
Am avut nevoie să trăiesc 61 de ani ca să aflu că de fapt, toată lumea aleargă după o himeră, născută dintr-o înțelegere trunchiată a Realității.
Iar acest Adevăr, poate fi formulat astfel:

    Atunci când ai descoperit acea activitate care te încarcă cu energie, indiferent câte obstacole îți apar în calea vieții, indiferent câte eșecuri ai înregistrat deja, ai dat peste ceea ce are rost să cultivi, să dezvolți înăuntrul tău: Măiestria în acel domeniu.

    Cum aici am simplificat mult pentru a ușura înțelegerea, voi preciza că în fapt, munca cea mai dificilă, este construirea Spațiului Vital.
    Despre Spațiul Vital, am vorbit în volumul I al seriei Ritmuri Interioare, intitulat ulterior "Începutul Călătoriei".

    Partea I    Partea III    Partea IV    Partea V